Pablo Neruda – Poem

Moare cîte puţin cine se transformă în sclavul

obişnuinţei, urmînd în fiecare zi aceleaşi traiectorii;

cine nu-şi schimbă existenţa;

cine nu riscă să construiască ceva nou;

cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare cîte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare cîte puţin cine evită pasiunea,

cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul

unui vîrtej de emoţii, acele emoţii care fac ochii să

strălucească, oftatul să surîdă,

şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare cîte puţin cine nu pleacă atunci cînd este

nefericit în lucrul său;

cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi

îndeplini un vis;

cine nu-şi permite măcar o data în viaţă să nu asculte

sfaturile “responsabile”.

Moare cîte puţin cine nu călătoreşte;

cine nu citeşte;

cine nu ascultă muzică;

cine nu cauta harul din elîinsuşi.

Moare cîte puţin cine-şi distruge dragostea;

cine nu se lasă ajutat.

Moare cîte puţin cine-şi petrece zilele plîngăndu-şi

de mila şi detestînd ploaia care nu mai încetează.

Moare cîte puţin cine abandonează un proiect înainte

de a-l fi început;

cine nu întreabă de frica sa nu se face de rîs şi cine

nu răspunde chiar dacă cunoaşte răspunsul.

Evităm moartea cîte puţin, amintindu-ne întodeauna că

“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul

fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire

splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbînţi, înfierbînta-te la soare.

Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.

Dacă va fi să plîngi, plîngi de bucurie.

Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vîrstei tale.

Dacă va fi să furi, fură o sarutare.

Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.

Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.

Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în

fiecare zi…

Frontiera dintre nebunie şi normalitate ţine de gradul de afectare şi de frecvenţa comportamentului perturbant, menţiona Pascal de Sutter

Este o concluzie poate pripită însă foarte reală. La ea am ajuns acum cîteva zile cînd verişoara mea stabilită în Italia a venit acasă. Nu pot să-mi imaginez cum poţi să ţii în vamă o mamă cu doi copii de un an şi respectiv fără apă, mîncare şi un WC şi să nu le permiţi nici să se întoarcă înapoi, nici să meargă înainte. De ce o ţară atît de mică are nişte legi pe care doar cei care lucrează în domeniu le ştiu? …iar cînd le ceri să ţi le arate îţi spun că sunt undeva în dulap şi nu au timp să le caute că : “ nu numai tu eşti aici”. Există undeva o sursă de informare pentru cetăţenii străini care vin la noi în ţară de ce acte au nevoie?…întrebare retorică…am căutat şi eu în numele lor dar nu am găsit.

Poate am început acest articol cu prea multe insinuări, dar scriu ce mă doare…scriu că nu are cine mă auzi în ţara asta. Aici toţi sunt surzi în goana după avere şi bani. Oare unde încă este aşa?

Aici iar trebuie de dat bani? …întreabă sărmanul intalian care a venit aici să-şi petreacă vacanţa şi să o vadă pe mama soacră şi toate rudele soţiei… dar nici idée nu avea sărăcuţul că urma  să steie în vama Republicii noastre trei  zile din multaşteptatul său concediu.

Doare această situaţie…doare…

Aştept să-i văd şi eu… să-mi văd verişoara pe care nu am văzut-o de ani, nepoţelele dar ei nu au timp nici cînd să treacă pe la rude. Trebuie să facă documente căci Republica Moldova are nişte legi pe care Italia nu le are, iar sărmanii oameni umblă pe drumuri pentru a putea de a se întoarce NORMAL acasă.

Presa- câinele democraţiei…

http://www.jurnaltv.md/ro/news/presa-cainele-democratiei-260795/